Cum am invatat empatia

Asta pentru ca nu m-am nascut cu ea. Si nici nu imi amintesc de existenta ei in viata mea pana la un anumit moment.
Pai e simplu: trebuia sa o vad, sa o simt, sa fie reala, nu falsa, apoi…totul se intampla de la sine.
Si eram pe la douazeci si ceva de ani cand s-a intamplat. Mi se intampla si prima relatie sincera, primul om bun, bland, iubitor, respectuos, cald, protector, etc. Pana la acest om, eu nu am simtit cu adevarat lucrurile astea. Stiam de ele, insa ramasesera in afara mea. Nimic si nimeni nu reusise sa gaseasca o nisa sa le strecoare in mine.
Cum iubirea deschide multe usi, uite asa a facut mandea cunostinta cu toate astea.
Si asa, printre multe altele, am invatat de la omul bun, iubitor, cald, empatia si iubirea si respectul..si mai multe, din fericire. Acum mi se pare un lucru fara de care nu as fi eu. Nu imi dau seama cum am reusit sa traiesc atatia ani de zile in lipsa ei. Nu pot sa imi explic cum atat de multi oameni traiesc fara ea, imi pare o trasatura de nelipsit a fiintei umane (si aici gresesc, stiu, dar asumat). Nu reusesc sa inghit lipsa empatiei, mai ales lipsa totala a acesteia.
Incerc sa adulmec caracteristici pozitive in oamenii cu care  am de-a face: vecini, primari, colegi, cunostinte, trecatori…si sunt dezamagita: empatia ocupa un loc mult prea mic in vietile lor, ca sa nu zic ca lipseste… Senzatia mea e ca, pe cat le e lumea mai plina de veselie, belsug, prieteni, pe atat de departe sunt ei de empatie. Ca fug de ea. Ceea ce, dintr-un punct de vedere, mi se pare firesc. Empatia face mult bine..dar te face sa simti si ce simte celalat…uneori, celalalt simte durere, tristete, spaima, disperare, etc…toate asta greu de indurat de oameni, deci de fugit de ele daca nu le faci fata. Si uite asa imi vine si un posibil raspuns…