Undeva in acel aeroport e un cub mare, pictat in patrate alb-rosii, in jurul caruia se aduna multa lume. Eh, ala fu primul loc de intalnire cu numele de “meeting poit” din viata mea. Pana atunci au fost cele romanesti: la ceas, la fantana, cum se numeau in fiecare oras. Nicidecum “meeting point”.
Da, m-am folosit si de cel din Schiphol. Mi-am intalnit sora acolo, colegii, chiar unul dintre iubiti.
Uitandu-ma inapoi, stiu si care a fost cel mai deosebit, aventuros, departe, strain meeting point: Main Square, McLeod Ganj. India. Locul in care ne-am adunat noi, cei 3 sburatori. Unul era acolo – eu, altul venea cu un autocar dupa o noapte pe drum, din Rishikes (tot India), iar altul venea de departe, tocmai din Romania. Se urcase in avion in Bucuresti, trecuse prin Doha, Delhi, sfert de India si nu s-a oprit decat in Main Square din Mcleod Ganj. De retinut ca niciunul nu mai fusese acolo pana atunci… Asta da meeting point! Asta da intalnire!Meeting Point-ul de care as vorbi acum este altul.
Era prima mea vizita in Londra, unde aveam sa ma intalnesc cu prietenii mei olandezi: Din, Thomas, Ike. Ei erau deja acolo. Cand eu am aterizat, ei erau deja cu berea bauta 🙂 si umblau prin oras. Nu era sa le stric ziua, iar eu sa pierd prima zi cu soare din acest an in Londra, asa ca am hotarat sa merg direct in oras, cu tot cu bagaj.
“We shall wait for you right next to Anteros”, zise unul.
Ok… Eram in Heathrow. Cine naiba e Anteros? Unde naiba e Anteros?
Intreb un domn, imi raspunde: Piccadilly Circus. OK!!! Asa mai merge!
Iau harta metroului, iau metroul de la un terminal la altul, astept metroul ce ma ducea in oras…. Alt sms:
“Hey, let`s change to Charing Cross. Waiting next to the statue”
Mda, ok. Sigur, de ce nu? Sterge planul abia facut in mintea ta si construieste repede altul pana la Charing Cross. Ma urc in tren. Merg 10 minute, primesc sms:
“No, let`s meet at The Lions”
Aha…the lions… Care lei, frate?? Oricum, fain jocul, ce sa zic…. Intreb: Care lei?
Raspuns: The Nelson`s.
Aha, ai lui Nelson….bine…. Cine e Nelson? Unde e Nelson? Ok, ne vedem la leii lui Nelson.
Cum in unele trenuri ai si internet, si cum ma aflam in unul dintre ele, google it!!!! Bun: directia Trafalgar Square!
Da, eram pe Piccadilly Line, da-te jos…nu mai stiu unde, schimba cu Northen Line…nu, nu se poate, se lucreaza la linie, e inchisa weekend-ul asta… Ok. Iesi si ia-o pe jos!
Sa mai zic cat de bine m-am simtit pe strazile alea, mergand inspre Trafalgar Square? Sa mai zic ca ma simteam acasa, de parca eram in orasul ala de o viata. M-a supt in viata lui, m-a luat repede, mi-a facut injectia cu serul “natural born londoner” si am uitat de unde am venit, ca nu sunt de-a locului, ca sunt in vacanta acolo, ca e doar pentru cateva zile. Nu, eu erama acolo ca orisicare alt londonez, intr-o zi de Sambata, prima zi cu soare din anul asta, printre mii de alti londonezi treziti la viata, plimbadu-ma pe strazi.
Ajung in Trafalgar Square. Si brusc uit ca sunt om mare, ca am 35 ani, cu niscai responsabilitati, ca lucrez, ca am salariu, ca platesc dandanale, etc. Se sterg toate astea din capul meu si spatiul ramas liber e ocupat repede de mine: Oana mica. Joaca!!!!!! Am iesit din Matrix 😉
In fata mea era o mare de oameni, mici, mari, dar toti copii, care se bateau cu perne. Cand zic mare, zic ca toata Trafalgar Square era plina de acesti copii si fulgii lor! Era o poarta spre o alta lume! Un mare loc de joaca, in buricul Londrei, in care cerul era din fulgi multi, albi si usori, aerul din puf, pamantul era alb, iar toata lumea exploda de joaca! Superb!
Ce am facut? Am uitat de prietenii mei, de Nelson si leii lui, de meeting point, de tot, si am respirat din plin toata bucuria locului! Copii, parinti, tineri, indieni, chinezi, adolescenti, prieteni, straini, frumosi, serios, oameni la costum, oameni imbracati in girafa, zebra, bunici, toti erau la fel! Nu era nicio diferenta intre ei! Traiau! Se bateau cu perne, aruncau cu fulgi in ei, se imbratisau, se iertau, radeau, radeau, radeau, radeau se jucau! Nimic mai frumos!
La un moment dat aud: Oana!!! Prietenii mei ma cautau. Ma gasisera cocotata pe una dintre fantani, plina de fulgi si puf si cu un mare zambet pe fata.
Si asa incepu prima mea vizita in Londra.A urmat prima bere intr-un pub din zona. Unde m-am simtit invizibila. De fapt asa m-am simtit peste tot. Insa in sensul cat se poate de pozitiv. De fapt, cand zic invizibila, as zice altceva: nu m-am simtit cantarita din cap pana in picioare, nu am simtiti judecata altora in priviri, nu am simtit niciun “nu esti bun”. Raiul pe pamant! De fapt, raiul in Europa vazuta de mine pana atunci. Oameni liberi! Locul cu oamenii cei mai liberi si mai frumosi! Ce Paris…de fapt acolo nu se pune problema de oameni liberi si frumosi…, ce Praga, Venezia, Amsterdam, Budapesta, Frankfurt si toate celelalte tari, orase bifate… London it is!
Lucru confirmat de alti doi prieteni frumosi tare: Gian Paolo si Bryan. Am avut parte de cea mai frumoasa cina la ei acasa. Da, cat se poate de italieneasca, normal! Si cat se poate de home made. Si, daca aveti drum prin Londra intr-o zi de duminica, ii gasiti in Bricklane Market, unde ii gasiti preparand cea mai buna mancare italieneasca din zona! Iar ei sunt la fel de deliciosi ca si mancarea ce iese din mainile lor! Deja planuiesc urmatoarea vizita acolo!
De Brick Lane zic numai de bine! Pentru mine si altii ca mine, normal… Am fost acolo Duminica.
Daca vrei sa te pierzi in fantezie, mergi acolo. Lume colorata, mirosuri de condimente, oameni frumosi, mancare din toate colturile lumii, oameni liberi, tarabe cu de toate, de la tricouri, genti, acccesorii, desene, hande made-uri, vintage-uri, picturi, bijuterii, strazi inguste, arta peste tot: universul grafitti! Poveste! Acolo am gasit si niste tibetani de la care am cumparat repede veg chowmein si veg momos! Si, foarte fericita, m-am asezat in fund pe bordura, pe strada, langa multi oameni fericiti, si m-am intors putin in McLeod Ganj…
Eram in povestea asta Duminica. Si as fi ramas in ea, insa a trebuit sa ma smulg si sa alerg, impreuna cu prietenii mei, spre Royal Albert Hall. Acolo ne astepta Tchaikovsky la gala lui 🙂
De cat de bine era in BrickLane, am intarziat la concert 😀
Despre concert…numai de bine! Da, a fost cel mai impresionant concert la care am fost in viata mea. Dar asta cred ca s-a datorat mai mult locatiei si acusticii. Caci am avut norocul sa vad si alte mari orchestre ale lumii, insa in locatii din Romania, ceva mai modeste in comparatie cu Royal Albert Hall…
Ce pot sa mai zis este ca mi-au trecut toti fiorii pe sira spinarii la Uvertura 1812…clar!
Apoi, din nou pe strazi! Unde altundeva in Londra? Daca eram singura, clar umblam de dimineata pana seara… Data viitoare.
Iar seara…. Seara in barurile din Soho, normal!!! Era Duminica, inchideau 1a 11… Am fost dati afara, insa in cel mai simplu, firesc si nederanjant mod posibil! Ni s-a pus bautura in pahare de plastic si…afara! Unde ne-am amestecat printe multi altii ca noi: cu paharul intr-o mana, cu tigara in alta, bucurandu-se de o seara intre prieteni, ratacind pe strazile din Soho. Si cand vrei sa mergi acasa, si te indrepti spre metrou, pe care il iei din Piccadilly Circus, vezi ca seara nu s-a terminat, desi e miezul noptii! Fix la picioarele lui Anteros, o multime de oameni, cu pahare in maini, cu tigari cu tutun, cu tigari de foi, cu tigari cu fericire, dansand, cantand, razand, traind.
Sincer, chiar nu ai cum sa nu traiesti un asemenea moment in acel loc. E cel mai firesc lucru cu putinta intr-o duminica la miezul noptii in Londra!
Luni ma intorceam acasa. Cu greu, intarziind la aeroport, vrand sa pierd zborul si sa raman eu… Insa au urlat la mine grija, responsabilitatea, frica, au urlat regulile: nu se poate, treci acasa, maine la birou cu tine, in Bucuresti cu tine, unde sa nu razi pe strada, sa nu zambesti la oameni si sa nu cumva sa umbli cu paharul cu alcool pe strazi la 12 noaptea! Ai inteles!!!?!?
M-am speriat si am fugit la aeroport.
Dar ma voi intoarce.