Vreau sa scriu despre ce am facut azi, pana sa vina seara.
La ora 09.00, masina era afara, ma astepta sa ma duca la Mussoorie. M-am trezit la 7. Asta dupa ce ma mai trezisem la 3 pentru ca il apucase latratul pe un zevzec de caine. Deh, si pe noi, cand ne apuca, se vede.. 😀 Bine ca am adormit la loc. Dar nu prea bine, dorm pe un pat foarte tare si ma dor oasele.
Dimineata m-am dus in bucatarie sa ii rog sa imi dea niste apa fiarta sa-mi fac cafeaua. De fapt ness…La ora 08.00 erau la masa Tenzin (ala mic), in uniforma, gata de scoala. Mama si tatal lui cred ca ii mai dadeau branci: hai, mananca,
hai ca e tarziu, hai… Mama mea stie J
hai ca e tarziu, hai… Mama mea stie J
Am stat cu ei cat a fiert apa. Ala mic, cu gura cascata in telefonul meu. Da, vrea si el, le-a zis parintilor…Facut cafeaua, urcat in camera, asteptat ora 9, afara.
Pe drum ne-am oprit la Manastirea de calugari Sakya, in Rajpur (alta enclava tibetana). Am intrat in templu. Acolo, calugarii (de toate varstele) citeau si cantau. Nu stiu ce. Am incercat sa aflu, insa singurul pe care l-am gasit pe langa manastire nu vorbea engleza. M-am asezat turceste si am stat pret de 10-15 minute. Nu intelegeam nimic, e clar. Dar nici ca era nevoie!
Nu stiu cum fac ei dar ma fac sa ma simt atat de bine cu ei…nu stiu… Am stat putin cu mine. Si a fost foarte bine.
Am continuat apoi drumul. Mussoorie este o localitate infiintata de britanici, pe vremea cand India era colonie Britanica… E o localitata pe un varf de deal. Deal care are cam 2000 metrii…Cladirile sunt in cascada, de pe coasta in jos. Drumul este unul serpuitor, cum altfel, cu gol in stanga sau in dreapta, depinde ce ocolesti. Iar peisajul…nu am cuvinte. E o zona verde, o padure care coboara pana la Rishikesh. Si in padurea asta sunt elefanti salbatici. Si tigrii. Si
maimute. Muulteeee! Da, nu am vazut decat maimute.
maimute. Muulteeee! Da, nu am vazut decat maimute.
M-am gandit eu sa fac poze. Insa as fi facut un milion de cadre! Fiecare secunda venea cu un alt peisaj. Pe masura ce urcam, reuseam sa vad si o parte din munti (aici vorbesc de crestele inzapezite ale Himalayei…). In plus, am zis ca nu mai merge obiectivul 18-55. Mai am un 50mm la mine. Dar e fix…
Am ajuns sus. Cautam scoala tibetana. O gasim. Il las pe sofer in parcare. Si ma duc sa il caut pe Kalsang. Unul din baietii celui ce ma gazduieste. Intreb niste copii de el. Stiu de el. Toti. Ajung in biroul lui.
Deasupra scrie: Secretar. Intru. Ma recunoaste, ma invita sa stau jos si il roaga pe un domn in varsta sa imi aduca un chai. Ei au un ceai foarte bun, cu unt. Da, da, suna gretos. Insa este atat de bun!!!Il beau repede, caci in acel biroul era foarte frig. O cladire veche, coloniala, fara incalzire. Kalsang si colega de birou, cu geci pe ei. Eu cu un tricou si cu hanoracul meu de la studetii tibetani.
Deasupra scrie: Secretar. Intru. Ma recunoaste, ma invita sa stau jos si il roaga pe un domn in varsta sa imi aduca un chai. Ei au un ceai foarte bun, cu unt. Da, da, suna gretos. Insa este atat de bun!!!Il beau repede, caci in acel biroul era foarte frig. O cladire veche, coloniala, fara incalzire. Kalsang si colega de birou, cu geci pe ei. Eu cu un tricou si cu hanoracul meu de la studetii tibetani.
Omul incepe sa imi povesteasca despre scoala. Si de aici…..
Scoala are 2500 copii in grija. De la cei mici, 4-5 ani, pana la 18. Stau si invata acolo pana termina clasa a XII-a. Apoi se indreapta spre facultati in India.Acesti copii au reusit sa evadeze din Tibet.
Tibetul, din 1959, cand a fost invadat de China, pierde cultura, identitate, religie, oameni. Chinezii le-au distrus manastirile cand i-au invadat. Le interzic practicarea propriei limbi in scoli. Le interzic continuarea traditei. Cei ce au ramas acum in Tibet traiesc cam cum traiam noi sub comunism. Mai rau, pentru ca ei isi iubesc enorm tara, cultura, religia, isi cunosc radacinile si nu vor altele. Au fost acolo dintodeauna. Nu au vrut nimic altceva. Tibet e locul lor. Dar nu mai pot fi tibetani in tara lor.
China populeaza zona cu populatie chineza. Celor ce aleg sa se mute in Tibet li se ofera casa, servicii medicale si altele, fara niciun ban. Chinezii care ajung aici sufoca cultura tibetana.
Tibetanii isi vor viata inapoi. Cum nu se poate asta in Tibet, muncesc foarte mult pentru a strange bani si isi trimit copiii in India.
Cum?
Cum?
Pai platesc pentru asta. Copilul este ajutat sa iasa din Tibet, contra cost. Cu toate riscurile de rigoare: sa fie omorat pe drum de armata chineza. Odata ajuns in Nepal, este in siguranta. Ajunge la un centru in Khatmandu. De acolo, la Dharamsala. Acolo este primit de Dalai Lama. El vrea sa vada fiecare om care reuseste sa iasa din Tibet. Doar asa se poate afla cum traiesc ei acolo. In rest, China are grija sa se vada numai ce ”Trebuie”.
Din Dharamsala, este trimis la o scoala.
Scoala din Munssoorie are, dupa cum am zis, 2500 copii. Aici locuiesc. Fara familiile lor. Sunt in grija unor parinti de imprumut, foster parents. Un cuplu de tibetani are in casa si grija in jur de 30-40 copii. Da, ati citit bine. Casele sunt tot in acest complex.
Au dentist, au clinica medicala, au o scoala pentru copiii mai slabi la invatatura, dar cu anumite veleitati. Aici avem atelier de croitorie si de pictura. Isi croiesc propriile uniforme. Isi fac propriile desene cu Buddha. Fac si robele si coifurile calugarilor.
In case sunt foarte organizati. Plimbandu-ma, am intrat in una dintre case. Venisera de la scoala si se pregateau sa manance de pranz. Erau toti pe jos, de o parte si de alta unui hol… Toti in uniforme. Le-am dat buna ziua si le-am facut cu mana. Multi mi-au raspuns. Altii nu, insa zambeau ascuns si rusinati. Nu m-a respins niciunul. Am fost intrebata daca vreau sa mananc cu ei. Mai e nevoie sa zic ce am raspuns?!
M-am asezat bucuroasa pe jos, langa o fata. In fata mea, copii. Mici. Cineva a venit si mi-a adus o farfurie de portelan cu orez si un sos. Am rugat sa fiu tratata ca si acei copii. Nu sunt mai presus decat ei. Mi-au adus mancarea intr-un castron de aluminiu. Orez, cateva linguri, si un sos galbui. Cred ca avea sofran si turmeric in el. Copii imi zambeau, erau bucurosi sa fiu cu ei. Am mancat, cot la cot cu ei.
Da, o masa saraca, dar una dintre cele mai bogate din viata mea.
Stiti ca se pot sponsoriza copiii de acolo? Stiti cat costa viata unui copil acolo timp de un an? 30.000 rupees. Stiti cat inseamna in lei? 1.800 lei. Cu 1.800 lei/an un copil are asigurat tot! Si copii aia au nevoie de sponzorizare!
Am urcat apoi la un templu de-al lor. Acolo…eu, cerul, muntii, vulturii si steagurile cu rugaciuni, in bataia vantului.
Cam asta a fost ziua mea in Mussoorie. Nu am vrut sa mai vad altceva. Nu am mai avut nevoie.M-am intors in Clement Town, sperand ca voi avea timp sa iau azi autobuzul spre Dharamsala. Pleca la 5, azi. Nu a fost timp. Mai stau aici o
noapte si maine, pana la 18.00, cand am autobuz.
noapte si maine, pana la 18.00, cand am autobuz.
Am ajuns la Peace Stupa. Stau pe iarba si scriu. E liniste, e pace, e cald, e soare. E bine!Maine, Dharamsala! Simt ca trebie sa o iau din loc, clar!
Sburatorul 3, te astept! Si il adun si pe sburatorul 2 😉
Ma duc sa mananc niste veg chowmein. Apropos de asta, pe marginea drumului, gaseam bucati de piatra pe care scria: Life is precious, become a vegetarian…
Sau: S
peed thrills, but kills…
Voi reveni cu niste compuneri de-ale copiilor din scoala. Mi le-a dat Kelseng. Mie mi-au dat lacrimile cat am aruncat ochii pe ele. Copii haituiti. Sa vedeti cum traiesc, cum gandesc, cum scriu. Si cat sunt de frumosi!
Pup!
S1