Duminica, 6 mai, acum 7 ani, omul pleaca la serviciu. Avea pe atunci cel mai frumos loc de munca din viata sa. Avea norocul sa lucreze pentru o companie in care era respectat, recunoscut, inteles, in care muncii sale i se acorda valoarea reala, in satisfactia nu intarzia sa apara niciodata, in care colegii ii erau sefi, sefii oameni, iar oamenii familie. Un loc in care oamenii nu vanau greseli, ci se jucau cu solutiile, intodeauna frumoase, in care vina nu era cel mai important lucru, ci intelegerea, in care munca nu era nicio secunda corvoada, ci o dezvoltare continua, in care panica nu exista, in care increderea era valoarea pe care se construia.
Omul acesta se juca cu avioanele. Iar pe 6 mai avea sa se joace pentru ultima oara cu avioanele albastre, sa ii fie apreciata munca, avea chiar sa intalneasca un membru al Familiei Regale Olandeze (fara sa stie cine este), avea sa vorbeasca cu acel om, sa ii cunoasca simplitatea, iar ca o apreciere a acestei simplitati, sa ii ofere acestuia o calatorie placuta inapoi inspre tara lui. Mai tarziu, peste zile, omul care a muncit pe 6 mai avea sa sa primeasca o scrisoare in care i se prezentau complimente pentru initiativa, recunoastere pentru deschidere si apreciere pentru abordarea simpla si umana. Un ultim zbor care avea sa-i incheie activitatea la cel mai iubit loc de munca in acelasi fel in care si-a incheiat fiecare zi de munca acolo.
Dupa ce si-a vazut avionul plecand, stiind ca totul este in siguranta, asa cum trebuie sa fie, s-a retras zambind, in biroul sau pentru a trimite ultimele mesaje, pentru a aseza si in hartii avionul albastru cu un print la bord.
Avea sa fie o despartire grea, dar asumata, de o perioada de un albastru senin, cu oameni sburatori, senini si ei, urmata de o mutare intr-un loc desprins de cer, legat cu fata de pamant..
Dupa ce a asezat actele frumos, cu drag, in acelasi fel in care a facut sa plece toate avioanele albastre din anii ce au trecut pana atunci, s-a intors cu fata inspre geam, privind spre alte avioane colorate, prietene cu avioanele albastre. Aunci a sunat telefonul sau mobil. I-a raspuns. Telefonul ia zis ca a plecat un om din viata. Cel ce i-a fost tata si bunic, stalpul vietii sale de pana atunci. Omului din povestea mea avea i se franga o aripa, si sa isi tarasaca durera catre pamant, catre un nou loc, intre noi oameni.
De atunci nimic nu a mai fost la fel. Fara avioanele albastre, fara o bucata din viata sa, cu aripile stricate.
A doua zi a inceput o viata noua in care, pentru mult timp, pentru ce din jur nu era om: era un sac in care isi varsau frustrarile alti oameni care erau insurubati si incimentati in pamant, calcandu-i in picioare si cealalta aripa, gasind satisfactie in orice smulgere de pene: la dracu cu ele!! Nimic nu mai semana cu ce fusese pana atunci, nimic nu mai avea sa fie de un albastru senin.
Ii fu greu sa inteleaga de ce este un sac de box, de ce este lovit intr-una, unde disparusera omenia, intelegerea, acceptarea. Totul gratuit.
Dupa 7 ani de munca, acestui om i-au crescut aripi albastre si a redevenit un sburator. Si ii multumeste avioanelor albastre si oamenilor sburatori de pe langa ele, sburatori si ei.