Ma urmareste de ieri ideea de tristete. Tristete in ceea ce ma priveste, normal, caci nu ma ocup de salvarea semenilor, nu am cum si nici nu pot, chiar de vreau.
Da, am avut momente de tristete (si nu numai) in viata. Insa, ce am facut cu ea? Cu tristetea.
Pai am ascuns-o. Repede.
De ce?
Pai cum sa fiu trista? Nu e atragator pentru oamenii din jur.
Unde e ea acum? Acolo. Mai multa ca prima data.
O vad?
Nu.
De ce?
Pentru ca nu vreau.
Ce fac cu ea?
Nimic,
Ce simt?
Furie.
Ce fac cu furia?
O ascund. Repede.
De ce?
Pentru ca nu e atragator sa imi arat furia, sa explodez.
Da, intr-o viata (imi vine sa zic normala, iar in momentul urmator imi spun: ce inseamna normala?) de om, tristetea obliga. Obliga sa fie traita. Are drepturi, la fel ca si fericirea.
Avem clar tendinta sa ne reprimam emotiile care nu ne aduc cel putin zambetul pe buze. Ca sa nu mai zic ca nu “da bine” sa le expunem si altora. Adica tinem cont de altii, nu de noi, chiar si cand e vorba de propriile noastre stari.
Le lasam inauntru, sa se puna caramida peste caramida, sa garduri, ziduri solide, trainice, care sa fie cat mai greu de coborat. Sa ne sufocam. Si apoi sa ne fie mila de noi. Sau nici macar.
Traiti, traiti orice! De nu, le carati in spate. Si sunt grele.