Interesant traseul parcurs pana acum. La inceput, evadarile din Bucuresti erau in alte orase. Din Ardeal, ce-i drept 🙂
Cert este ca fiecare evadare de genul asta incoltea in mintea mea scenariul unei alte vieti. Macar un film, ca unul de Duminica. Unul cu si despre oameni simpli. Foarte atragator.
Cu timpul, evadarile au luat o alta directie: prin sate, pe langa sate, cat mai aproape de natura, istorie, traditii, cultura.Si asa s-a modificat si decorul filmului de care ziceam mai devreme.
De un episod cat mai aproape de viata la tara, cu animale, gradina, casa si multa izolare am avut parte pentru prima oara anul asta in Mai. Nu in Ardeal, Oltenia, Moldova sau orice alt pamant Romanesc (asta pt ca nu cunosc pe nimeni la tara aici), ci undeva prin Italia.
Mi-am facut cadou de ziua mea si o saptamana la Sis. Sis=sora-mea.
Sis sta pe langa Venezia, Treviso, intr-un orasel intins pe niste dealuri. Ca sa ajungi la ea, o iei pe un drum ce serpuieste de pe o parte pe alata a dealului. Drum ingust, cu loc de 1,5 masini, cu paduri, livezi, vii, ferme vechi de o parte si de alta. Si apoi faci dreapta, prin padure. O iei pe urmele lasate de masina pana acum. Din mers culegi niste soc, care-ti intra in masina. mai aduni si niste lemongrass. Daca e sezon, dai de zmeura si capsuni. Mergi asa cam 1 km si apoi ajungi si la casa. Una veche, mare, cu obloane rosii la geamuri.
In fata ei este o cladire, la fel de mare, unde gasim garaj, camara, camera pentru scule, locul unde se tine fanul 🙂 si casa pisicilor.
In jur….nimic. Nimic= nu vecini, nu strazi, nu masini, nu motoare. Dar avem asa: padure, iarba, plopi inalti pana la cer, flori, gradina de legume, tarcuri de cai, cai, pisici, caini, gaini, rate, gaste, iepuri….
Pentru mine era maximul de “tara” de care am avut parte in viata mea. Si a inceput asa: hai la cai!
Caii sunt trei: Laco, Seaborg si Lighty. Si sunt mari rau de tot!!!! Iubesc caii si mi-as dori sa am macar unul, si sa ies cu el la plimbare prin padure, sa il tesal, sa ii fac curat in tarc/grajd, sa ii povestesc cate-n luna si-n stele, sa il iau in brate si el sa ma impunga cu botul in spate si sa imi traga de buzunare ca sa scoata merele/morcovii/zaharul. Inainte de orice, trebuie sa ma imprietenesc cu ei.
Si am ajuns in fata lui Laco. El, in tarc. Tarcul delimitat de o panglica si atat. Pardon, de doua panglici. Laco…un cal pe la 15 ani, inalt tare si frumos, negru cu pata alba pe cap (cap, nas, fata, nu stiu), fost cal de competitie. Atat de frumos si de inalt incat atunci cand s-a apropiat de mine mi-a produs o reactie de fuga! Nu am fugit, insa nu m-am putut apropia. Macar am stat locului, tot e ceva…..
De Laco m-am apropiat in zilele ce au urmat. Iar tot ce s-a intamplat intre noi a fost sa ii duc micul dejun, pranzul si cina. Si sa ii dau din palma cate o gustare: un mar, un morcov… Si asta cu greu. Nu am putut invinge ciudata senzatie pe care o aveam cand ii simteam buzlele si dintii pe palma mea. Intr-o zi a venit dupa mine la Lighty. Era in spatele meu. Aia cu “inima cat un purice” e poezie. La un moment dat a inceput sa sara in jurul meu. Tipul se bucura, era prietenos cu mine. Insa… sa te trezesti cu un cal cat usa, cu toti muschii la locul lor, bine dezvoltati, ca incepe sa zburde pe langa tine…si cum isi arunca picioarele din spate, sare, necheaza, pleaca, se intoarce din nou… Iar tu fugiiiii si el vine dupa tine in acelasi fel…sa se joace, ce-i drept…. Concluzie: nu am invatat sa ma joc cu caii 😀
Urmeaza Seaborg. Tot fost cal de competitie. Tot inalt, frumos, roscat (ca sa nu zic maro), tot cu pata alba, mare, mare, mare… Eh, aici se repeta miscarea de la Laco.
Bun…. Hai la Lighty.
Lighty, si el cal de competitie, ingrijit, frumos tare, inalt tare, roscat si el, cu pata alba si el…dar el are ceva in plus: e naravas rau! cand te apropii cu mancarea, incepe spectacolul. Se ridica in doua picioare, incepe sa necheze, isi da urechile pe spate, apoi cade pe cele patru picioare si incepe sa dea din cap in timp de cu unul din picoarele din fata loveste pamantul. Ce sa zic…frumos! Impunator de-a dreptul! Eh, la Lighty m-am dat inapoi. Si m-am intors abia a doua zi.
Asta fu intalnirea mea cu caii. Lasa ca fu doar prima zi, mai am x zile in fata, ne imprietenim noi! – zic eu
Si au urmat toate celelalte. Fara nicio evolutie.
Si trec mai departe. La caini.
Am uitat sa zic ca am prins o saptamana de potop. Ploua ca pe vremea lui Noe, imi ramaneau cizmele de cauciuc in pamantul imbibat cu apa. Ud era totul.
Ajung la tarcul (asa se zice?) cainilor. Unde avem asa: Fedora – un doberman si Strudel – un caine mic, maro, latrator, zambaret, galagios si cersetor de afectiune, paine, oua, rosii, mancare de pisici, soareci de camp,un caine care sare la tine in brate de cum te vede. Si acolo ramane.
Fedora…o dulceata de caine! Da, greu de simtit asta cand ai in fata un doberman. Insa e calda si de docila incat mai, mai ca as redefini aceasta rasa.
Lesne de inteles, relatia mea cu cei doi caini e una de stransa colaborare. Si de prietenie. Si de afectiune. Din partea mea.
Pisicile. Patru la numar.
Benito: motanul negru. Frumossss! Frumosss!!!
Teresa: varianta italieneasca a Telefonelei.
Margherita: o pisica pe la varsta a 3-a
Cecilia: pisica alba. Tot pe la varsta a 3-a.
Nicio problema cu ele. Doar ca alea batrane nu stateau la mangaiat. in rest, fix asa cum trebuia sa fie.
🙂
Sa trecem la inaripate. Gaini, rate, gaste. Cred ca doar atat. Aici vorbim despre o relatie rece, bazata pe intelegere. Eu intelegeam ca trebuia sa le dau de mancare. Ele intelegeau ca eu sunt alta care le da de mancare. Si atat. Ah, si cautam oua prin toata ograda! Prin grajduri, pe la cai, pe la iepuri.
Ah, iepurii! Iepurii ca iepurii: fricosi. Nu reuseam decat sa le arunc niste mancare.
Cred ca astea sunt toate animalele. Ma gandesc, dar nu imi amintesc de altele…
Iar o zi acolo decurgea asa:
trezirea dimineata, deschide obloanele, iesi afara, deschide usa casei pisicilor, da-le drumul afara, da-le de mancare. Apoi urca-te pe scara, da jos un balot de fan, du-l langa cai. Pardon, inainte ia pastila pentru Fedora (e bolnava cu tiroida) si o bucata de paine, sa mearga cu pastila. Du-te la caini, da-i pastia Fedorei, da-le drumul la zbenguiala. Du-te la cai. Da-le binete. Ia cele 3 galeti, du-te si pune-le de mancare: furaje. Si niste mere. Du-le mancarea. Apoi da-le si niste fan, desert. Gata cu caii, mergi la pasari. Da-le de mancare. Cauta oua. Aduna oua.
De mentionat ca se intampla asa: Benito la gaini, gainile la cai, cainii la pisici, Teresa le iepuri, gainile la caini, Strudel vaneaza soareci, Fedora fuge, Benito se baga in galeata lui Laco, Strudel fura mancarea pisicilor, Benito merge dupa noi la Lighty, apoi la gaini, apoi in gradina. Si tot asa.
Pe la pranz da de mancare cailor. Din nou.
Si seara, la fel: cina.
Cam asta pe langa casa.
Prin casa…eram musafir, deci am fost scutita de multe. Insa, pot sa zic ca aveam oua proaspete, puneam busuioc prospat in paste, luat din ghiveciul de pe pervaz, aveam o priveliste din vederi: vale, rau, dealuri, munti, apus. Intins masa afara, la soare, dormit in liniste deplina. Era ata de liniste incat imi bubuia capul cautand un zgomot, orice zgomot, cat de mic! Si dormit in bezna totala. D-aia de iti ieseau ochii din orbite incercand sa prinda o umbra, ceva. Ntz!
Mai…mi-a placut! Mult! Mult, mult, mult! Mult!
Mi-a placut sa ma trezesc dimineata si sa ies repede la animale, mi-aplacut sa caut oua peste tot, sa hranesc ce misca prin ograda, sa ma umplu de noroi, sa miros fanul, balegarul, socul, sa vad rasaritul in timp ce faceam dus, sa vad apusul in timpul cinei, sa observ galagia din capul meu, sa ma tem de cai si sa fug speriata cand Laco se juca pe langa mine, sa ploua non stop, sa mananc bineee, sa, sa, sa…
Concluzie: mai vreaaauu!!
