Sunt in taxi.
Dinspre Romana inspre casa.
E 1 juma’. Maine e Luni, muncesc, normal.
Sunt acasa. Acasa pentru ca stiu cat trebuie sa imi ia taxi-ul, stiu strazile, stiu peisajul (mai mult sau mai putin, caci am vazut lucruri nou la sosire), stiu cat trebuie sa platesc.
Soferul e o femeie. Si asta face ca drumul inspre casa sa para mult mai confortabil!
Stiu ca maine muncesc, si asta face ca lucrurile ca fie relativ statornice,
Incerc sa o intreb acum, in timp ce scriu, pe femeia care conduce:
-Stiu ca nu sunt prima care intreaba, insa :” nu va e teama?”
Nu ma intereseza pe unde o ia, daca ocoleste sau nu.
De fapt, intrebarea ramane in mintea mea.
E foarte bine. Parca m-ar duce mama mea iubita acasa. Sunt in siguranta. Nimic nu mi se poate intampla. So orasul pare mai cald, mai frumos.
M-am oprit din scris, am intrebat. Mi-a raspuns: „nu imi este frica de oameni. Imi este frica doar de Dumnezeu.”
In acest moment o invidiez. Eu nu am cum sa dau un astfel de raspuns.
Port o conversatie directa. Si simpla.
Ajung acasa. Ii multmesc.
Platesc. Mai mai mult, insa fara regrete. A meriat din plin.
Ajung in acasa. Ma spal pe dinti, pe fata, fac dus, ma bag in pat.
Pun alarma. 3 alarme. Sper sa ma trezesc.
Noapte buna!
Pup!