A fost primul loc vizitat de mine acum 2 ani. Fara niciun plan, ca de obicei. Condusa de nevoia mea.
A fost locul vizitat si in ultima zi a primei mele excursii in Nepal. Cu el am inceput, cu el am incheiat. Iar asta spune multe. Nu e de ignorat nici fascinatia mea fata de simbolul acestui loc: buddhism-ul. Nu voi reda aici informatii culese de pe alte site-uri, istorie etc. Acestea se gasesc pe net, din plin.
Budhanath este un loc viu, cu tot ce inseamna asta. Un loc in care o persoana nu exista independent de cele din jur. Un loc in care cultura nu exista independent de oameni. Un loc in care binetea, linistea si asezarea exista doar pentru ca sunt in stransa legatura cu oamenii, cultura si credinta.
Cand folosesc conceptul de credinta, niciodata nu ma refer la religie, dogma etc. Credinta este mult mai mult decat religia. Si mult mai importanta si mai puternica. Iar acest concept – credinta, pare sa fie fundamentul bunastarii (nu cea materiala) a unui om, a unei comunitati. Iar ca sa aiba valoare, credinta este una autentica, simtita. Si nu una impusa si invatata.
Evident, aveam in minte imaginea stupei de acum 2 ani. Pe masura ce ma apropiam de loc, mintea mea aducea la viata trairile si imaginile de acum 2 ani. Ma upleau de bine si de liniste. Si abia asteptam sa le vad din nou!
Ajungem. Ma dau jos din taxi. Intru pe strada palnie in capatul careia se vede stupa. Ma uit in capat. Moment in care simt pierderea. Si mai simt durerea. Si un urlet. Toate astea veneau pentru ca asa sunt obisnuita: sa ma doara cand pierd ceva. Sa port doliu, sa jelesc, sa urlu. Dupa cum se traieste pierderea in occident.
In fata mea se afla o stupa retezata de cutremur. In fata mea NU se mai afla ce am vazut acum 2 ani. Nu se mai afla ce statea acolo de prin secolul 5…. Nu se afla ceea ce asteptam eu.
Am inceput plimbarea in jurul ei. Dusa de multime. Parte din mine mergea pe langa amintirea pe care se incapatana sa o pastreze: stupa intreaga, momentul de acum 2 ani. Si in contact direct cu realitatea, traia pierderea. Si o traia asa cum a invatat in lumea din care vin: cu durere, cu negare. Insa mai era o parte: cea prezenta in momentul actual. Care traia pierderea prin prisma prezentului, momentului, locului: da, a fost marea stupa, da, a fost simbol intens si real, dar cutremurul, degradarea, moartea, toate au fost un moment in timp. Acum este un alt moment, in care suntem aici, cu totii, cei care credem. Cutremurul a fost, a luat multe cu el, de la lucruri, simboluri, valori, la mii de vieti. Ce facem cu asta? Ne oprim si jelim? Si facem cate un parastas pe luna cate zile ne mai raman pe pamant? Sau mergem mai departe, credem mai departe, acceptam si punem mana sa construim inapoi, caci avem cu ce: suntem oameni, suntem in viata, avem putere, avem credinta, avem caramizi, avem timp – timpul prezent.
Au ales sa continue. Au inceput sa reconstruiasca stupa. In conditii grele, fara bani, cu metodele de acum sute de ani. Se cara caramizile cu mana. Este lant de oameni care dau caramizile din mana mana ca sa ajunga sus, in varf, ca sa reconstruiasca ce le este simbol si valoare. De la hindu la tibetani, de la vanzator la calugar.
Aici, simbolul, valoarea, credinta si trairea prezentului sunt parte din fiecare om. Aici, pierderea inseamna reconstructie – nu in sens tehnic. Pierderea NU inseamna renuntare. Noi, cand pierdem ceva, pare ca renuntam la o parte din noi. Ne este luat ceva ce ne apartine noua. Atat de mult traim durerea. De fapt, nimic nu ne apartine. Doar noi. Nu avem drepturi asupra lucrurilor si a oamenilor. Daca insistam sa avem drepturi asupra unui lucru, acel „lucru” suntem noi. Lucrurile si oamenii se intampla odata cu noi, langa noi. Cum ne ducem noi intamplarea proprie conteaza cel mai mult. Ce minunat ar fi sa invat sa port asta cu mine si inapoi, in lumea in care am crescut si in care imi petrec majoritatea timpului. Iar utopic ar fi ca noi toti sa traim asta.
Dar aici sunt cat mai aproape de aceasta utopie. Stiu ca nu este 100%. Dar stiu ca este mult mai mult decat ar putea fi in lumea din care vin.
Detasare, incredere, continuitate. Asta mi-a dat Boudhanath de aceasta data. Si mi-a luat ceva: durerea si doliul.
