Nu stiu cum sa zic cat sa fie pe intelesul altuia. Dar nici nu conteaza.
Am inceput aceasta calatorie cu o pierdere. Am uitat ceva in avion. Ceva ce pentru mine insemna mult, caci asa ma „invatase” „viata” mea in lumea din care vin. Am pierdut un obiect cu anumita valoare materiala si care-mi punea o eticheta anume. Reactia, la descoperirea pierderii, o fost pe masura. Dar mi-a parut fara niciun sens/rost aici, in Kathmandu. Chiar mult prea exagerata. Parte din mine stia acest lucru, dar partea aia occidentala se tine tare si jelea de parca imi pierdusem viata… Cata agitatie. Degeaba.
Zilele ce au urmat mi-au tot aratat cat de mica si nesiminificativa este pierderea mea, Si mi-au tot dat ocazii sa compar „marea mea pierdere” cu unele reale. Iar cum pierderea este in stransa legatura cu detasarea, se pare ca Nepalul, cu tot ce este el acum, ma tot invata despre detasare.
Observate de-a lungul zilelor la noi:
„Unde e pasaportul?!?!!!?!”
„Unde e camera foto?!?!?!!”
Aaaa, si am spart si telefonul, uite asa: marele si greul lant al minunatei civilizatii occidentale – telefonul destept, ala care ne trezeste, ne da de mancare ne tine „conectati”, ne tine „in viata”, a crapat 😀
Sun in tara care, acum 1 an, avea sa-si piarda mai bine de 8000 de suflete in cutremur. Tara care, pe langa cele 8000 de suflete pierdute, avea sa piarda simboluri puternice, bucati din identitatea ei. Si cum traieste tara asta atata pierdere?
LATER EDIT (intr-o atat de calda zi a lui August!):
As modifica titlul: Ce-mi tot arata Nepalul si eu nu ma prind!
Pierdut camera foto personala+obiectiv imprumutat de la un prieten (ceva ce nu as fi facut neam!!!)
Decedat laptop nou si Zen
In India
🙂