Dar parca de data asta chiar asa simteam, ca ma voi lovi de India. Ca s-a lasat cu vanatai sau nu….cititi si va lamuriti.
Pai eu as zice ca ne-am culcat tarziu. De fapt nici nu mai stiu, depinde ce repere iau. Era cam 3 dimineata aici. Deci 12 noaptea acolo. Si am facut ochi pe la 8 juma, ora de acasa, deci…tarziu aici.
Dai, dus, fa cafeaua (da, tot nes la plic au, G!), bea cafeaua si afara.
Ne-am dus la hotelul vecin si frate mai mare, unde l-am cautat pe Shankar (soferu`). Si cat il asteptam pe Shankar, am zis eu sa stau afara, sa casc gura, ca aveam la ce, nu gluma. Eh, nu am stat 5 minute, si a venit nenea nu stiu care (receptioner, portar, paznic, etc) sa ne invite sa stam inauntru. Eu am strambat din nas. Ca ma scotea din filmul meu. Dar am zis sa fiu ingaduitoare, inca.
Mai dragii mei, aici iti da omul binete pe strada si sfarseste prin a-ti vinde fix ce ai zis tu ca nu o sa cumperi toata viata ta!
Era nenea de la biroul de turism. Fiecare hotel are un Tourist Information. Nu pot sa va zic pe unde ne-a luat si cum, arta curata (aici propun AF-KL sa faca training-uri in India, ce Franta si Olanda…!!!), si ne-a plimbat prin tot nordul Indiei.Cu plan facut, cu cazare, cat costa drumul… Periculos. Dar am rezistat! Am iesit frumos din plasa omului, zis si Printul Turismului (cine stie, cunoaste :P)! Am ales doar sa schimb 100 euro la ei, caci nu aveam niciun ban. Si gata! Am iesit la Shankar.
Shankar, alt print al…ce vreti voi: si? Mergem colo! Si dincolo! Si va duc sa vedeti asta! Si asta! Etc…
Eh, i-am zis ca vrem direct la Majnu ka Tilla. Si s-a conformat.
Pe drum mi-am dat seama cat de bine ma simt. Bine d-ala care ma umple. Din nou, sburatorii de acasa stiu.. 🙂
Eram acasa. Acasa in India: masini, claxoane, motociclete, vulturi, caini, hindu, sikh, strazi cu muuulte benzi, praf, lume, lume, lume!
Majnu ka Tilla.
Departe, as zice eu, ca si cand as iesi dn Bucuresti. Insa, tot in Delhi. Tot in oras. Daca treci pe acolo cu masina, nici nu iti dai seama ca e altceva decat un alt cartier pe marginea drumului, cu niste „case” ingramadite una in alta, una peste alta. Praf. Si un gard lung de beton, intrerupt ici si colo de niste porti…sau intrari inguste pe care ti-ar fi frica sa le incerci.
Am parcat si am intrat. Ne era ok pentru ca nu eram siguri, era Shankar cu noi.
Am uitat sa zic despre Shankar: e soferul hotelului, e nepalez, munceste de rupe, vacanta are o data pe an, cand pleaca in Nepal la ai lui, in Pokhara.
Bun, intram si ajungem in…centru sa-i zicem.
O piata mica, in fel de piazetta de prin Italia, dar una mica. Incadrata de doua temple buddhiste si alte 2-3 cladiri. In jurul aceste piete, pe banci improvizate, stau multi oameni. De toate varstele. Majoritatea tibetani.
Ma simteam de parca intrasem in sufrageria cuiva, imi era frica sa nu deranjez. Si simteam privirile lor pe mine. Insa, m-am inselat amarnic. Si asta numai din cauza obisnuintei din lumea aia „civilizata” din care vin eu.
Shankar a sugerat sa intram sa mancam ceva intr-un….restaurant, sa-i zic… M-am uitat sa vad cum arata. Dara eram in Europa si imi dadea cineva piatra filozofala, nu puteam sa mananc in asa loc!
Ei bine, suntem in India! Si aici sunt alte valori. Sa fim bine intelesi! Am intrat cu drag si abia asteptam sa mananc de la ei!
Sa facem o mica descriere: mic, fara aer, slinos, cu 4 mese, o perdea in geam si atat!
Pe geam vedeam cum un tanar tibetan curata in urechi barbatii tibetani. DA, si cu asta se ocupa tanarul. Era ca un frizer: vine clientul, tanaru` se uita in urechile clientului, evalueaza situatia si se apuca de treaba. Dar cata dexteritate avea! In timp ce invartea batul ala in urechea omului, era cu ochii pe strada, in stanga, in dreaptea… Apoi scotea batul, il manevra foarte repede, intorcea capul omului si trecea la urechea cu numarul doi. Spectacol!
In restaurant erau 2 tibetani care stateau de vorba cu o femeie. Nu stiu de ce nu i-as zice doamna…pentru ca doamne sunt sumai la noi. Aici e o femeie. Parea sa fie chiar patroana.
A venit sa ne serveasca un tanar hipster tibetan. Nu as fi zis, avand in vedere ca ma stiam intr-un cartier de refugiati. Dar ce, ei nu ie uoameni? Ha?
Nu stiu ce am comandat. Ceva vegetarian, caci nu servesc carne de fel… Si am primit un platou plin ochi cu niste noodles cu legume. Ma rog, nu erau noodles, ca erau mai grosi. Am uitat cum le zice. Insa…BUNATATE CURATA!!!! O minunatie de mancare! Sigura nu as fi putut-o manca. Era prea mult, oameni buni! Dar au ajutat Mihai si Shankar.
Bun! Fooaarteeee bun!
Mancarea baietilor intarzia. Nu am mai avut rabdare sa manance si ei. Am iesit.
Era totul prea nou, prea mult si prea bogat pentru mine! Trebuia sa ies, sa simt!
Si asa am ajuns in „sufrageria” de care ziceam. Am trecut prin ea, curioasa. Apoi am ocolit-o, invartind morile cu rugaciuni. Apoi m-am avantat pe stradute. Fiind un cartier in Delhi, arata ca o medina mai noua…asa ca sa va faceti o idee. Stradute foarte inguste, intortocheate.
Apoi am ales sa ma intorc in „sufragerie”, caci acolo aveam sa ma intalnesc cu Mihai. M-am intors. M-am uitat in jur si stiam ca trebuie sa ma asez undeva. Nu ca trebuia, insa asta vroiam sa fac. Sa ma amestec cu ei, sa fiu langa ei. Sa vad daca rezonez cu ei.
Lipita de un templu, era o banca. Pe banca, o femeie tibetana. In varsta. Sub banca, un caine. Tanar.
M-am apropiat de ea. M-am uitat in ochii ei. Si i-am zis: May i? Normal ca nu a inteles nimic din ce am zis eu! Dar s-a uitat la mine cu drag si caldura, zambind cu toata fata ei, dar fara dinti. Si a indreptat capul inspre locul liber de langa ea. Am zambit. De fapt zambeam de mult, de cand am intrat in Majnu ka Tilla. Si m-am asezat langa dansa. Am respirat si am ales sa fac e fac toti ceilalti: sa ascult rugaciunile lor. Si muzica lor de rugaciune.
Incercam sa ii dau un sens. Caci asa sunt obisnuita: sa cunosc exact sensul fiecarui lucru pe care il fac sau urmeaza sa il fac. De data asta nu am reusit. Dar tot incercam. Si era o batalie in mintea mea, era mult zgomot…. Femeia l-a intrerupt. S-a uitat a mine si a inceput sa imi vorbeasca. O femeie de 70 ani, din tibet fugita in 1960, se uita la mine, senina si calda, si imi vorbea. In tibetana.
Eh, ce face mintea mea? Luati de aici:
– Sorry? I do not know what you want to say… Me? Yes? Me what? Ah…where i am from? Romania. Europe! Aaaaaa…how old i am? I do not understand…
Ea imi vorbea, era un dialog intre noi. Dar eu nu stiam ce zice. Deloc! Ea….nu stiu ce astepta de la mine…de parca intelegea engleza… Oameni buni, cred ca de ma punea cineva sa alerg maratonul, ar fi fost mai normal, mai firesc pentru mine.
Da, mi-am dat seama ca am eu tipare pe care merg. Si am ales sa le sparg. Am inceput sa o intreb si eu:
– And you were born in Tibet? And you left Tibet? And you were small when you left Tibet? Etc
Raspunsuri primeam. Ma rog, sa le ziem raspunsuri. Femeia imi vorbea.
Vreau sa intelegeti un lucru: femeia aceasta, de cate ori pomeneam de Tibet, se lumina la fata! Nu mai era nevoie de niciun cuvant! Ea stia ca eu stiu de Tibet, de pamantul lor iubit! Si de suferinta lor! Si stia ca eu stau langa ea in acel moment. Si era totul pentru ea…in acel moment.
Intre timp, din unul dintre temple, a iesit un val de calugari. Au umplut piata, fiecare cautand in loc unde sa stea, la fel ca noi. Si uite asa am fost „inghesuita” intre femeia din Tibet si doi calugari. Nici ei nu vorbeau engleza. Ne intelegeam din zambete si din priviri. Priviri pline de ingaduinta, de iubire. Spuneau: da, e bine, stai aici, nu ne deranjezi, nu gresesti fiind altfel decat noi, esti Noi…
A aparut Mihai. L-am invitat sa stea jos in fata noastra, pe niste role mari de material verde. El, temator si cu mult bun simt, dupa cum il stim, s-a asigurat ca nu deranjeaza. A fost invitat din priviri de oamenii de langa mine sa ia loc, linistit, ca e mai important sa fie el acolo decat sa nu fie. Restul nu conteaza.
Au aparut si copiii. O fetita mica, pe la 3 ani, ce se dadea pe o bicicleta de plastic fara pedale. O alta fetita, ceva mai mare, pe la 5-6 ani. Cu un par lung superb. Si imbracata cu o rochie traditionala. Si un baiat. Pe la 8-9 ani. Bucalat si modern. A incercat sa vorbeasca cu noi in Engleza. Il cheama Karma Ishle.
Mihai a horat sa intre in unul dintre cele 2 temple. Intre timp am ramas afara. Ma uitam cum 10-15 calugari muncesc sa decoreze celalalt templu. Era un spectacol. Oameni astia isi dedica timp, energie si credinta religiei lor. Toate, fara sa dispretuiasca persoanele ce nu fac asta. Sau ce apartin altor religii sau altor lumi.
Dupa 10 minute am ales sa intru in templul in care era Mihai. Mi-am lasat teneshii afara si am pasit inauntru.
Era pentru prima data in viata mea cand intram intr-un templu buddhist. Nu aveam nici cea mai mica idee cum e. Cred ca aveam alte asteptari. Sau, mai bine spus, ce am gasit inauntrul acelui templu mic, nu a corespuns niciunei idei, cunostinte, niciunui lucru stiut sau imaginat de mine.
Mic. Cu multe obiecte de cult. Mici si colorate, vii! Lumanari. Desene si statui ale lui Buddha. Dar nicidecum un Buddha stiut de mine din Europa… Portret al lui Dalai Lama. Inca 2-3 portrete ale altor 2-3 Lama importanti. Ca 5-6 calugari pe jos, pe latura opusa intrarii. Fiecare cu o masuta in fata. Pe masuta erau carti cu rugaciuni. Si fiecare calugar avea un instrument la care canta. Trompete, clopo…si o toba. Toate tibetane…asa ca luati-va gandul de la cele inradacinate in memoria voastra, cele vazute pe la concerte de tot felul prin Europa…
M-am blocat. M-am asezat pe jos, turceste, in fata lor, langa intrare.
Toti calugarii citeau mantre. Mantre acompaniate de sunetele instrumentelor. Am incercat eu sa fiu calma, cu picioarele pe pamant: eh, da, ce, am mai intrat si la musulmani, si la hindu, si la catloici, ce, nimic deosebit! Stau si eu putin aici, sa traesc si experienta asta, si plec. Cu respectul de rigoare.
Pe naiba! In 2 minute mi-au zurat toate gandurile din cap! Tot ce stiam eu! Tot ce imi puteam imagina eu, bazandu-ma pe experienta, cunostinte, etc.
In doua minute am ramas eu cu mine.
– Pai ce, pe tine nu te cunosti? – ma intrebati
– Poate ca da. Dar nu ma vad. Intre mine si mine exista un milion de alte lucruri facute sa ma tina departe de mine.
Azi, la mii de kilometrii de casa, intr-o alta lume, in mijlocul unor oameni, intr-un templu,in timpul unei rugaciuni, lucrurile care existau intre mine si mine au diasparut pentru o perioada.
Am incercat din greu, strangand din dinti, incordadu-mi tot corpul, incercand din nou sa-mi ridic repede un zid de rezistenta, sa nu cedez, sa nu fiu libera, exact ca si pana acum.
Eh, azi s-au spart toate zidurile. In acel loc, intre acei oameni, am trait ce mi se cuvenea de mult. Siroaie de lacrimi. Fara plans. Lacrimi ce curgeau fara oprire. Am inchis ochii, mi-am impreunat palmele sub barbie si am trait.
Au fost lacrimi multe fara plans. Si fara motiv: ma doare burta, nu am luat 3 la evaluare ( 😛 ), nu mi-am luat parfumul favorit Hermes-Eau des Merveilles ca e prea scump, bla, bla.
In fata mea erau calugarii. Stateam fata in fata. Cateva secunde mi-a trecut prin cap:
– Dar ce zic despre mine ca plang? Vai, ce rusine! Nu ma mai pot uita la ei. Ce fac acum?
Secundele imediat urmatoare am stiu, fara sa ma uit in ochii lor, ca fac un lucru normal, ca sunt om, ca ei sunt oameni, am simtit empatia lor, am simtit lipsa judecatii! Si cat de bine e! Cat de bine e sa plangi, ortodox fiind, din Europa, intr-un templu buddhist din Delhi! Oare a trebuit sa vin pana aici?
Si din acel moment, m-am lasat purtata de mantre… Acceptare, iubire, intelegere, bucurie.
Inca nu stiu daca chiar nu pot sa gasesc asta acasa. Pe strada, in autobuz, in biserica, la teatru, la paine…la mall.. De fapt stiu.
Am iesit, dupa ceva timp, cu Mihai. Ne-am ratacit pe strazile din Majnu ka Tilla. Omenii se pregateau de un eveniment. Nu ne-am straduit sa intelegem, era imposibil.
Am trecut pe langa niste tarabe. Mi-am luat doua inele (da, Ilona, da Ramona ) si am gasit bratari ca alea din Goa de anul trecut!!!!! Am luat 6! Si fu abia prima zi 😀
Cand ne-am intors in piata, i-am gasit deja adunati pe toti. Unul dintre temple era impodobit de sarbatoare. In fata acestuia erau insirati pe jos ca, 50 de calugari. In spatele lor, pe jos, tibetani, localnici ai Majnu ka Tilla. In picioare, pe langa, restul: tibetai, indieni, nepalezi si cei cativa turisti. Eu si Mihai ne-am asezat pe jos, rezemati de celalalt templu. Cu fata la calugari. Toata lumea primea chai si orez. Cand au ajuns sa imparta si la noi, cel ce ne-a dat a zis: It is a blessing… (E o binecuvantare)
Un prieten mi-a dat un link cu un film, chiar inainte sa plec. Ei, acolo am trait o chestie din filmul ala.
Toata lumea se ruga, in felul lor, normal. Insa ce era ciudat, in sensul bun, de urmat,era ca acel loc, acei oameni, atrageau alti oameni. Noi, altii ca noi. Eram acolo nu pentru ca intelegeam mantrele lor. Nu pentru ca le imartasim religia. Nu pentru ca avem aceeasi cultura, aceesi tara, aceeasi dragoste pentru tara, aceeast suferinta. Eram acolo atrasi, ca de un magnet, un magnet bun. Era BINE!
Am plecat pe la 8. Ne ratacisem de sofer cu ceva ore in urma. Ne-am dus in parcare sa vedem daca mai e. Ei bine, ne-a asteptat ore intregi fara sa stie nimic de noi! In conditiile in care el ne lasase singuri cat sa se duca sa isi ia tigari, si noi am inrat in templu. De atunci ne-a cautat si ne-a asteptat. Ne-a intampinat cu zambetul pe buze, faca suparare, fara sa ceara socoteala, fara sa fie nervos.. Si e un nepalez care munceste pe branci pentru niste rupee pe zi….care traieste la zile distanta de familia lui, de casa lui. (am mai zis asta, nu? )
Maine…ma intorc la Majnu ka Tilla. Sa caut pe cineva sa ajung la manastirile lor in munti. Sa calatoresc cu ei. Sa traiesc cu ei, o perioada.
Am aflat asta azi.
🙂
Nu vreau sa stiu cat de lung e acest post. Nici nu il voi revizui. Am scris ore la el. Daca incerc sa corectez eventuale greseli, e posibil sa aleg sa nu il mai public. Si nu vreau asta.
Asa ca, bucurati-va de greselile mele de ortografie. Sunt din suflet! 🙂
Va doresc iubire!
