„Dar tu CUM faci???”
Cu un TU accentuat, tonul devenind aproape agresiv – nu constient, ci doar din nerabdare, multa nerabdare impreuna cu si mai multa frustrare. Asta am fost intrebata zilele trecute de un grup de oameni relativ apropiati, nu si prieteni.
Discutia era despre „Cum sa nu ma enervez cand……(aici intra mai multe variante, dar toate aduc multa agresivitata, multa frustrare in viata celui care pune intrebarea)”. Sincera sa fiu, ma simteam cam ciudat ca eu, cea mai tanara din grupul respectiv, toti ceilalti cu familie, functii si experienta de viata mai multa decat a mea, sa le spun celorlalti CUM sa NU se mai enerveze, pe scurt: cum sa se DETASEZE.
In primul rand, reiese faptul ca eu am raspunsul! Mbon! Da, il am, dar cum sa il transmit altora si sa si functioneze la ei? Mission impossible, asta-i clar! Dar asta stiu eu,nu si ei. Poate de fara se vede ca eu am o formula matematica (nici macar magica) care este universal valabila. Ei bine, am! Dar este a mea. Personala! Si eu is unica, la fel ca fiecare dintre oameni. Si nu e formula matematica! … Si oamenii aia dadeau din pinteni si scoteau fum pe nari langa mine, sa le dau raspunsul! Ei bine, le-am raspuns, dar sunt sigura ca nu pe placul lor.
Acum, dupa cateva zile, imi tot revine in cap discutia. Si ma tot gandesc ce fac eu de pot, ce fac ei de nu pot. Pai ce fac eu este ce am reusit sa fac fortat, cand m-am aruncat in alte lumi, de acum 3 ani: sa stau. In limbajul popular folosit in zilele noastre, as zice: sa pun frana!!!!! Si de atunci tot exersez, uneori constient, de cele mai multe ori inconstient.
Traim in secolul vitezei, al internetului, al multitasking-ului. Ne dedicam vitezei, ne place viteza, iubim telefoanele destepte si tabletele, masinile si avioanele, ne dorim sa posedam cat mai multe, eventual cat mai „de calitate” (daca sunt sincera zic: scumpe, de firma, cele mai bune). Ne trimitem mail-uri, nu scrisori, ne trimitem poze, nu fotografii (FOTOGRAFÍE, fotografii, s. f. 1. Imagine pozitivă a unei ființe, a unui obiect, a unui peisaj etc. fixată pe hârtie fotografică și obținută prin fotografiere), ne deplasam izolati si numai cu ajutorul unui motor…sau mai multor motoare, ignoram necunoscutii pe langa care trecem sau pe langa care am putea trece, ne ferim de oamenii mai simplii decat noi (sau mai saraci), cautam compania celor „superiori” sau macar „egali” noua.
Nimeni nu pricepe ca VITEZA UCIDE la figurat mai rau decat la propriu. Nimeni nu mai stie cum sa se opreasca, nimeni nu mai poate sa se opreasca, nimeni nu se poate lipsi de bunuri, au contraire, devenim isterici cand pierdem din posesii, nimeni nu mai poate privi si accepta un necunoscut, eventual „inferior”, caci asta ar insemna sa-l privim in ochi, sa-i vedem durerea si tristetea, saracia si moartea, si asta ne obliga sa le acceptam la noi. Insa pe langa durere, tristete, saracie si moarte, cei de pe langa noi, cei pe care evitam sa-i vedem, simt si linistite, fericire, multumire, dar nu vedem asta, caci nu ne uitam la ei. Si uite asa nu vedem nici fericirea in ochii altcuiva, deci nici in noi… Ne consideram superiori din spaima, din nesiguranta, din lipsa totala a contactului cu noi insine. Negarea e atat de mare incat desfiintam orice lucru care ne-ar pune frana si ne-ar apropia de noi insine.
Si toate astea sunt gandurile noastre aplicate in viata de zi cu zi, alegerile noastre si rezultatele lor in viata noastra. Si tot NU le acceptam.
Lasa-ti telefonul acasa, lipseste-te de internet, du-te cat mai departe de tot ce „stii”, de casa, de mama, de prieteni, de colegi, du-te cu tine departe de tot ce cunosti. Arunca-te in necunoscut si in tot ce aduce: spaima, panica, durere, tristete, treci prin ele, ajungi la tine, apoi o sa vezi ca te-ai „detasat”.
Adicata-lea gaseste-te, ca toate-s in tine, inclusiv detasarea! Pune frana, incetineste, opreste! Renunta!
Cu un TU accentuat, tonul devenind aproape agresiv – nu constient, ci doar din nerabdare, multa nerabdare impreuna cu si mai multa frustrare. Asta am fost intrebata zilele trecute de un grup de oameni relativ apropiati, nu si prieteni.
Discutia era despre „Cum sa nu ma enervez cand……(aici intra mai multe variante, dar toate aduc multa agresivitata, multa frustrare in viata celui care pune intrebarea)”. Sincera sa fiu, ma simteam cam ciudat ca eu, cea mai tanara din grupul respectiv, toti ceilalti cu familie, functii si experienta de viata mai multa decat a mea, sa le spun celorlalti CUM sa NU se mai enerveze, pe scurt: cum sa se DETASEZE.
In primul rand, reiese faptul ca eu am raspunsul! Mbon! Da, il am, dar cum sa il transmit altora si sa si functioneze la ei? Mission impossible, asta-i clar! Dar asta stiu eu,nu si ei. Poate de fara se vede ca eu am o formula matematica (nici macar magica) care este universal valabila. Ei bine, am! Dar este a mea. Personala! Si eu is unica, la fel ca fiecare dintre oameni. Si nu e formula matematica! … Si oamenii aia dadeau din pinteni si scoteau fum pe nari langa mine, sa le dau raspunsul! Ei bine, le-am raspuns, dar sunt sigura ca nu pe placul lor.
Acum, dupa cateva zile, imi tot revine in cap discutia. Si ma tot gandesc ce fac eu de pot, ce fac ei de nu pot. Pai ce fac eu este ce am reusit sa fac fortat, cand m-am aruncat in alte lumi, de acum 3 ani: sa stau. In limbajul popular folosit in zilele noastre, as zice: sa pun frana!!!!! Si de atunci tot exersez, uneori constient, de cele mai multe ori inconstient.
Traim in secolul vitezei, al internetului, al multitasking-ului. Ne dedicam vitezei, ne place viteza, iubim telefoanele destepte si tabletele, masinile si avioanele, ne dorim sa posedam cat mai multe, eventual cat mai „de calitate” (daca sunt sincera zic: scumpe, de firma, cele mai bune). Ne trimitem mail-uri, nu scrisori, ne trimitem poze, nu fotografii (FOTOGRAFÍE, fotografii, s. f. 1. Imagine pozitivă a unei ființe, a unui obiect, a unui peisaj etc. fixată pe hârtie fotografică și obținută prin fotografiere), ne deplasam izolati si numai cu ajutorul unui motor…sau mai multor motoare, ignoram necunoscutii pe langa care trecem sau pe langa care am putea trece, ne ferim de oamenii mai simplii decat noi (sau mai saraci), cautam compania celor „superiori” sau macar „egali” noua.
Nimeni nu pricepe ca VITEZA UCIDE la figurat mai rau decat la propriu. Nimeni nu mai stie cum sa se opreasca, nimeni nu mai poate sa se opreasca, nimeni nu se poate lipsi de bunuri, au contraire, devenim isterici cand pierdem din posesii, nimeni nu mai poate privi si accepta un necunoscut, eventual „inferior”, caci asta ar insemna sa-l privim in ochi, sa-i vedem durerea si tristetea, saracia si moartea, si asta ne obliga sa le acceptam la noi. Insa pe langa durere, tristete, saracie si moarte, cei de pe langa noi, cei pe care evitam sa-i vedem, simt si linistite, fericire, multumire, dar nu vedem asta, caci nu ne uitam la ei. Si uite asa nu vedem nici fericirea in ochii altcuiva, deci nici in noi… Ne consideram superiori din spaima, din nesiguranta, din lipsa totala a contactului cu noi insine. Negarea e atat de mare incat desfiintam orice lucru care ne-ar pune frana si ne-ar apropia de noi insine.
Si toate astea sunt gandurile noastre aplicate in viata de zi cu zi, alegerile noastre si rezultatele lor in viata noastra. Si tot NU le acceptam.
Lasa-ti telefonul acasa, lipseste-te de internet, du-te cat mai departe de tot ce „stii”, de casa, de mama, de prieteni, de colegi, du-te cu tine departe de tot ce cunosti. Arunca-te in necunoscut si in tot ce aduce: spaima, panica, durere, tristete, treci prin ele, ajungi la tine, apoi o sa vezi ca te-ai „detasat”.
Adicata-lea gaseste-te, ca toate-s in tine, inclusiv detasarea! Pune frana, incetineste, opreste! Renunta!
