Folosesc termenul „cerșit” pentru că acesta esta conceptul cunoscut de noi, concept care te poate plasa într-o ‘zonă’. Pentru mine nu este cerșit, căci am trăit-o și am simțit-o. Și fu tare necunoscut mie, om din București.
Eram prin Tatopani, în Nepal, în drumul nostru spre Mustangul de Nord. Tatopani a fost locul unde am făcut pauza de o noapte. Loc straniu și minunat, mic, pe coastă, izolat, viu, autentic, așezat, liniștitor! Am pornit a doua zi mai departe înspre Muktinath. Din când în când făceam câte o oprire. La cererea noastră, căci dacă era după șofer…zburam… Ne oprim lângă un sătuc. Liniște totală, nu există decât acel ceva de-al locului, căruia eu îi spun binețe.
Se îndreaptă înspre mine un copil. Cu o jucărie: o roată învârtită cu un băț. Mă vede. Îmi zâmbește. Vine la mine. Se uită în ochii mei mult, stingher de mult pentru mine. Nu mă opun, îmi place, îmi transmite ceva nou.
După acest timp îmi spune numele lui. Mă întreabă numele meu. Îmi spune, mândru, că el învață la școala din sat. Mi-o și arată in depărtare. Mândru tare! Apoi îmi spune ceva: pen? Occidentala din mine zice: cerșește. Reușesc să revin la realitate. Nu cerește. El, în vârful muntelui, merge le școală. Are nevoide de pix să scrie, să învețe. Exprimă o nevoie, nu o dorință. Și o face mândru.
Evident, nu aveam creioane la mine….
Satul