Nu pot sa nu remarc faptul ca intre mine si cutremure exista o oarecare „relatie”. Povesti am de spus. Nu aici.
Dar hai sa o iau logic: vine cutremurul. Vuieste Pamantul, se misca Pamantul, tot tacamul. Ce face omul in timpul asta? Uitandu-ma inapoi printre cele traite de mine si printre cele redate de altii din vremurile cand nu eram pe lume, oamenii se panicheaza. Panica vine cu cantitatea maxima de frica, teama, senzatia de sfarsit, de cat de mic esti, de cat de „gol” esti, de cat de gol a-i putea ramane daca supravietuiesti. Vin ganduri multe, mari, grele, toate in cele cateva secunde cat se misca Pamantul. Unii zic o rugaciune, altii fug sub pragul unei usi, altii fug in bratele cuiva, dupa posibilitati. Trece cutremurul, incep sa le tremure picioarele, o zbughesc afara, suna familia, prietenii, se intalnesc cu vecinii si isi povestesc unii altora experienta teribila prin care au trecut. Apoi se intorc tematori in casele lor, dau drumul la TV si continua sa traisca panica indusa de minunata presa scrisa, vorbita, urlata. Apoi, a doua zi, la munca, o iau de la capat: dar eu, la mine, ba la mine, ba eu….. fiecare isi reda aventura traita cu o zi inainte si, evident, niciuna nu-i mai nasoala decat a lui/ei.
Cam asta e pe la noi, unde un cutremur ne leagana si ne trage niste crapaturi fine pe pereti. Poate ca la etajul 9 mai sparge o vaza de cristal.
Acum sa luam alt exemplu. Sa ne imaginam o lume departe, departe, departe. O lume din alte timpuri. Sa zicem ca de acum 2-3 sute de ani, poate chiar mai mult. Undeva pe la poalele unor munti inaaalti, cei mai inalti de pe Pamant. Oameni care nu au curent, care nu au geamuri la ferestre, care traiesc fara spital de urgente in zona, care nu au telefoane (ca oricum nu au curent), care nu au caldura in case, care traiesc in case vechi de sute de ani, ridicate cu tehnologia de acum sute de ani, oameni care traiesc simplu, oameni buni, simpli, carora le curge prin vene multa umanitate (de trasatura vorbesc), care traiesc odata cu natura, oameni care rad si sunt voiosi desi se hranesc cu o mana de orez si un sos langa si se imbraca cu haine ponosite, carpite, prafuite, care-si duc traiul din greu, mult prea mult greu, oameni care nu cer altceva, Oameni. Bun…in lumea asta impietrita in timp acum cateva sute de ani, departe, foarte departe de noi, izolata, fara benficiile civilizatiei moderne, se intampla ceva: se zguduie Pamantul. Se zguduie rau! Atat de rau incat cad casele peste ei, ii ingoapa alaturi de copii, mame, tati, frati, caini, capre si orice alta fiinta vie de pe langa casa. Se crapa drumuri, se spulbera istoria peste ei. Oare ei ce simt? Oare ei nu simt aceeasi spaima? Aceeasi teama? In plus, atunci cand Pamantul se linisteste si ei ies in strada si vad ca lipseste fratele, sau sora, sau mama, sau toata familia…oare ce mai simt in plus? Oare incep ei sa sape sub daramaturi, cu mainile goale, fara sa mai simta durere fizica, dupa mama, tata, frate, sora? Oare dupa ce plang ei? Dupa vaza de cristal sparta? Ce simt ei?
Dar ce simt copiii? Copiii care se trezesc complet deposedati de lumea lor: patut, paturica, castron, mama, tata, casa, catel, ei ce simt? Cum se simt? In plus, oare au ei nevoie de ajutor? Si daca da, cine ii poate ajuta? Doar traiesc intr-o lume fara spitale, fara ambulante, fara infrastructura, fara provizii, fara mancare, fara caldura artificiala (insa cu foarte multa caldura umana!!!), fara nino-nino, fara nimic din ce avem noi ca sa ne ajute in situatii similare. Au cateva luni. Unii cativa ani, exact varsta la care incep sa aiba amintiri. Isi amintesc de binele casei lor amarate. Isi amintesc de familie. Si deodata NU le mai gasesc. Oare ei le cauta? Oare pe ei ii doare? Si totusi, pe ei cine ii ajuta? Si dupa experienta asta, oare ei ce-si vor aminti?
Oamenii astia, copii astia sunt contemporani noua. Traiesc in acelasi timp cu noi. Si isi traiesc spaima si singuratatea si durerea in timp ce noi ne uitam la serialul preferat rontaind la niste nachos cu sos de…mai conteaza…?
Putem sa-i ajutam noi. Avem curajul? Ne costa doar 2 (doi) euro. Adica 9 (noua) lei.
Exista niste organizatii care se zbat pentru acesti oameni. Noi nu trebuie sa depunem un efort mare: doar sa punem mana pe telefon, sa deschidem un mesaj nou, in care sa scriem orice („donatie” este un exemplu simplu) si sa-l trimitem la un numar format din patru cifre: 8825. Stiti voi cate se fac cu doi euro in lumea aia aflata atat de departe de noi?
Oamenii astia sunt Nepalezi. Traiesc in Nepal. Oameni si atat! Si in ultimele 3 saptamani au fost loviti nu de unul, nici de doua, de mai multe cutremure. Primul de 7.8 grade R…ultimul…azi, de 7.3 grade R. Cutremure care au omorat peste 8.000 de oameni. Si au lasat mult prea multi copii singuri pe lume. Cu ajutorul nostru ei, copii astia, pe langa durere, spulberare, vor putea sa-si aminteasca atunci cand vor creste, ca au fost ajutati de alti oameni de departe. Vor stii ca, undeva departe pe acest Pamant, sunt oameni care au simtit pentru ei, care i-au ajutat. Oare e putin lucru?
